Parohia Sfântul Spiridon Suceava

Sfântul Spiridon

Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei

Sfântul Spiridon s-a născut în Insula Cipru (parte aflată astăzi sub ocupaţie turcească) pe la anul 270, într-o familie de oameni simpli. Din copilărie a fost păstor de oi, fiind smerit cu inima şi plin de virtuţile credinţei creştine. La vârsta maturităţii s-a căsătorit după lege şi a avut o fiică pe nume Irina. Însă, nu după mulţi ani, murindu-i soţia, el s-a dedicat cu osârdie slujirii lui Dumnezeu, prin fapte bune, cheltuindu-şi averea spre odihna străinilor. În lume fiind, atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit de darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile cele rele din oameni, cu cuvântul.

În vremea prigonirii creştinilor de către împăraţii persecutori Maximilian Daia şi Galerius (305-311), Sfântul Spiridon a fost prins şi, mărturisind pe Hristos, a fost torturat, scoţându-i-se ochiul drept şi tăindu-i-se pulpa stângă, apoi a fost închis în temniţă. Pentru viaţa sa minunată, el a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, unde a păstorit ca ierarh al lui Hristos, săvârşind multe minuni în timpul împăraţilor romani Constantin cel Mare (306-337) şi fiului acestuia Constanţiu (337-361).
La anul 325, Sfântul Spiridon a participat la Sinodul I ecumenic de la Niceea, unde a făcut parte din rândul celor 318 Sfinţi Părinţi, printre care remarcăm pe Sf. Nicolae, Sf. Alexandru şi Sf. Atanasie cel Mare, care au condamnat erezia lui Arie sau „arianismul”, învăţătură blasfemitoare ce tăgăduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu.
De partea lui Arie se aflau o serie de episcopi ca Eusebiu al Nicomidiei, Maris al Calcedonului şi Teogonie al Niceei. Aceştia, urmând ereziei lui Arie, afirmau că Hristos, fiul lui Dumnezeu, este o creatură ca orice om.
Sinodul s-a ţinut cu voia şi participarea împăratului Constantin, care a îngăduit şi participarea unor filosofi elini. Între aceşti filosofi era un înţelept care îl ajuta pe Arie şi care se mândrea cu limba sa tăioasă de sofist, sârguindu-se a lua îm râs învăţătura celor drept-credincioşi.
Deşi om simplu şi neînvăţat cu învăţătura elinească, Sfântul Spiridon a cerut să se întrebe cu acel filosof. Sfinţii Părinţi îl opreau să nu îndrăznească a se înfrunta cu acel sofist, meşter la cuvinte. Dar Sf. Spiridon, ştiind ce poate înţelepciunea cea de sus şi cât sunt de nepuntiincioase puterile înţelepciunii omeneşti, s-a apropiat de bărbatul acela zicându-i:
– „În numele lui Iisus Hristos, o, filosofule, ia aminte la mine şi ascultă cele ce voiesc a-ţi spune.”
Filosoful a zis:
– „Vorbeşte şi te voi asculta.”
Sfântul a început a vorbi, zicând:
– „Unul este Dumnezeu Care a făcut cerul şi pământul, pe om din pământ l-a zidit şi toate celelalte, cele văzute şi nevăzute le-a aşezat cu Cuvântul şi cu Duhul Său. Pe Acel Cuvânt Îl credem şi noi, că este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a milostivit de rătăcirea noastră, S-a născut din Fecioară, a vieţuit cu oamenii, a pătimit, a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi împreună cu El a înviat neamul omenesc.
Pe Acesta Îl aşteptăm să vină, să judece pe toţi cu dreptate şi să răsplătească fiecăruia după vrednicie şi-L credem că este de o fiinţă cu Tatăl, împreună şezător şi asemenea cinstit. Acestea astfel le mărturisim, fără ispitire şi încercare şi nici tu nu îndrăzni a ispiti cum sunt acestea; pentru că acestea covârşesc înţelegerea ta şi sunt mult mai înalte decât toată cunoştinţa.”
Apoi, tăcând puţin, a zis:
– „Nu ţi se pare şi ţie a fi acestea astfel, filosofule? Pentru ca să te încredinţezi de adevăr, ia aminte la acest mic lucru, măcar că nu se cade să asemuim firea cea îndumnezeită şi mai presus de fiinţe, cu făptura zidită şi stricăcioasă. Dar, de vreme ce ochii sunt mai credincioşi decât urechile şi cel care este puţin credincios nu crede cu înlesnire, dacă nu va vedea cu ochii cei trupeşti, pentru aceasta voiesc să vă încredinţez pe faţă cu această cărămidă, care-i alcătuită din trei.”
Acestea zicând, Sfântul a făcut semnul Sfintei Cruci cu dreapta, având în stânga cărămida şi a zis:
– „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”
Şi îndată strângând cărămida, o! prea slăvită minune! Focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile Sfântului. Cei ce vedeau s-au înspăimântat şi mai vârtos filosoful, care, înspăimântându-se cu sufletul, tăcea, ca şi cum nu mai ştia să vorbească, neavând gură s-o deschidă împotriva cuvintelor Sfântului, în care lucra o putere dumnezeiască, încât s-au împlinit cele scrise: „Nu stă în cuvânt împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere.”
Apoi filosoful a zis:
– „Cred că aşa sunt cele grăite de tine.”
Atunci, bătrânul a zis:
– „Vino dar şi primeşte semnul sfintei credinţe.”
Iar filosoful, întorcându-se către prietenii şi către ucenicii săi, a zis:
– „Ascultaţi-mă! Până când era cu mine întrebarea de cuvinte am adus cuvinte împotriva cuvintelor, iar cu meşteşugul iubirii de întrebare, biruiam pe cele puse înainte. Dar de când, în locul cuvintelor, a ieşit din gura acestui bătrân putere şi facerea minunii, nimic nu mai pot cuvintele împotriva puterii, pentru că nu poate sta omul împotriva lui Dumnezeu.
Deci, dacă şi dintre voi poate să înţeleagă ca mine, să creadă în Hristos şi, împreună cu mine, să urmeze acestui bătrân, prin a cărui gură Dumnezeu a grăit.”
Astfel, filosoful acela, primind credinţa creştinească, se bucura că a fost biruit de sfântul bătrân spre folosul său şi se bucurau toţi cei binecredincioşi, iar cei răucredincioşi s-au ruşinat.